Notice: The called constructor method for WP_Widget in HynoTech\DropboxFolderShare\Widget is deprecated since version 4.3.0! Use
__construct()
instead. in /home/stefan/filadelfiasibiu.ro/wp-includes/functions.php on line 3924
Apendice – Studii clasice despre soarta națiunilor – Biserica Crestina Filadelfia Sibiu

Apendice – Studii clasice despre soarta națiunilor

În ultimii trei sute de ani s-au scris multe cărţi care au examinat soarta marilor imperii, încercând să determine modele ale ascensiunii şi declinului, vizibile observatorului atent. Între autori se află şi filozoful-istoric italian Giambattista Vico, care credea că istoria este cheia înţelegerii oricărei civilizaţii. În cartea, The New Science (Noua Ştiinţă), scrisă la jumătatea sec. al XIX-lea, el observă cum marile naţiuni urmează un model predictibil de creştere, maturizare şi declin, care seamănă foarte mult cu organismul uman. El l-a influenţat în mare măsură pe filozoful german Oswald Spengler care, pe la 1929, a produs o mare controversă, în urma prăbuşirii pieţei de capital, prin cartea Decline of the West (Declinul Vestului), în care arată cum lucrează principiile evoluţiei (în mare vogă atunci) la scară mare în istorie. Şi Spengler credea că naţiunile şi culturile trec prin cicluri de viaţă – naştere, tinereţe, maturitate, declin şi moarte, iar Primul Război Mondial este văzut ca începutul declinului Vestului. Credea de asemenea că finalul civilizaţiei va aduce o succesiune de cezari care vor impune o nouă ordine (totalitară) în societate, care să o apere de hoardele din Orient.
Hitler a fost, se pare, influenţat de Spengler şi a adus o confirmare tragică a tezelor lui, sinuciderea Führer-ului arătând spre soarta oricărei naţiuni întemeiate pe ambiţii imperialiste.

Cel mai clasic studiu asupra civilizaţiei romane care a fost scris vreodată, Decline and Fall of the Roman Empire (Declinul şi căderea Imperiului Roman), publicat în 1776 de către istoricul englez Edward Gibbon, acoperă o istorie de peste treisprezece secole. După Gibbon, căderea imperiului a fost cauzată de decăderea treptată a învăţăturii clasice şi de pierderea curiozităţii intelectuale şi a pus acestea pe seama triumfului creştinismului asupra păgânismului, printr-o frază celebră,

”Am descris triumful barbarismului şi al religiei.” Totuşi, în ciuda acestei opinii, el oferă o descriere atrăgătoare a modului în care a pătruns creştinismul în Roma. În timp ce imperiul se destrăma, „o religie pura şi umilă s-a strecurat cu blândeţe în minţile oamenilor, a crescut în linişte şi obscuritate, a dobândit vigoare nouă prin împotrivire şi, în final, a ridicat steagul triumfător al victoriei pe ruinele Capitoliului…”!”

Parcă nici nu se putea face un compliment mai frumos crestinismului primar!

Ceea ce a realizat creştinismul în Roma este unic în istoria naţiunilor, deoarece credinţa creştină nu are de a face cu un guvern sau popor, ci chiar cu esenţa naturii umane. Gibbon continuă,

 ”După o revoluţie de treisprezece sau paisprezece secole, religia aceasta continuă să fie practicată de naţiunile Europei, de cea mai importantă şi distinsă parte a artelor şi învăţării, cât şi de armată, datorită zelului şi industriei Europei, a fost larg difuzată până la cele mai îndepărtate ţărmuri ale Asiei şi Africii; şi prin intermediul coloniilor, a fost instituită ferm din Canada pâna în Chili, într-o lume necunoscută de antici.”

Istoricii secolelor al XVIII-lea şi al XIX-lea  adaugă un sens unic al profunzimii abordării şi înţelegerii culturilor antice.

1. Sfârşitul istoriei

Cei mai mulţi autori contemporani avertizează că timpul civilizaţiei Vestului este pe sfârşite.
Alti scriitori ca Francis Fukuyama, în The End of History and the Last Man (Sfârşitul istoriei şi omul final), profeţesc că democraţia liberală a triumfat definitiv asupra comunismului şi a tuturor celorlalte forme de organizare statală şi că stabilitatea politică s-a înfăptuit definitiv.

Filozoful german G.F. Hegel, părintele Dialecticii, credea că drepturile erau un sfârsit în sine şi odată ce drepturile omului sunt asigurate, evoluţia sistemului politic încetează, implicit lupta politică. Şi de aici înainte nu va mai fi nevoie nici de o dezvoltare politică ulterioară. Aceasta este ceea ce vrea sî spună Fukuyama prin sfârşitul istoriei.

Primul om apare ca fiind, „solitar, sărac, obraznic, brutal şi mic,” în descrierea lui Thomas Hobbes. Primul om al societăţii este mându, naţionalist şi agresiv. Ultimul om (omul final) este lipsit complet de vanitate, naţionalism şi lăcomie, de limitări religioase şi militarism, în favoarea unei atitudini noi de bunatate, bazată pe o fuziune de „spiritualitate umanistă şi maturitate politică.”
Cât de bine seamănă această descriere cu, „omul nou al societăţii socialiste multilateral dezvoltate,” cu noua conştiinţă revoluţionară şi cu dispariţia statului în Comunism… Cum spunea Solomon, „nu este nimic nou sub soare…”

Istoricul maghiar a scris o carte contra-argument, The End of the Twentieth Century and the End of the Modern Age (Sfârşitul secolului douăzeci şi sfârşitul erei moderne), care nu a văzut în Comunism o ameninţare a Vestului şi nici în vreo altă ideologie. Aşa cum nici acum riscul pentru America nu îl constituie socialismul sau naţionalismul. El vede puterea, prestigiul şi prezenţa Americii ca fiind terminate. Deşi mai poate continua pentru o vreme, secolul american a ajuns la un final prematur iar influenţa americană ca sursă a culturii şi a convingerilor politice coboară rapid pe povârnişul dealului. Ce ne aşteaptă, continuă el, este un timp de necaz care va ameninţa chiar fundamentele naţiunii moderne.

Astăzi am spune că aceste cuvinte sunt cu adevărat profetice.

2. Caracterul Culturii

După cum putem vedea, sunt o varietate de perspective asupra problemelor acestui veac. Povara istoriei apasă mai tare ca oricând… Poate oare America fi considerată un imperiu, în felul în care au fost Egiptul, Cartagina, Grecia sau Roma?

După David Halberstam, în cartea The Next Century (Secolul viitor), America a fost împovărată nenecesar de mitul imperiului, pentru că aroganţa şi lipsa de sensibilitate a americanilor faţă de vederile şi valorile altor culturi este în sine o formă de imperialism. America a devenit împietrită şi fără nici un respect faţă de adevăr. Imaginea Americii este una a decadenţei, afluenţei, supra-consumului şi aşteptărilor exagerate; este chiae omaginea eşecului şi a declinului.

Profesorul Samuel P. Huntington a publicat un eseu care a produs mari controverse, The Clash of Civilisations (Ciocnirea civilizaţiilor), în care descrie civilizaţiile prezente ca fiind vestice sau non-vestice, datorita atât sfârsitului Războiului rece, cât şi emigraţiei masive din secolul al XX-lea, care a amestecat naţionalităţi şi grupuri etnice în acelaşi spaţiu geografic.
Istoria, arată Huntington, ne arată că, „civilizaţiile sunt dinamice, ele se ridică şi apoi cad; se divid şi se îmbibă. Si, cum ştie orice student în istorie, civilizaţiile dispar şi sunt înmormântate în nisipul timpului.” Teama lui este dată de un posibil conflict între Creştinismul apusean, Islamismul Orientului Mijlociu şi energizatul Orient Îndepărtat, sub o formă renăscută a Confucianismului. Cu alte cuvinte, un război fundamentalist la scară globală.
Oare are Huntington dreptate? Este oare creşterea devoţiunii religioase marea preocupare sau îngrijorare a civilizaţiei?

3. Marile Civilizaţii

Să analizăm pe scurt câteva din civilizaţiile antichităţii şi criteriile de studiere a acestora.
Termenul civilizaţie desemnează un stadiu de dezvoltare într-o societate cu un înalt nivel cultural şi realizări tehnologice, având o structură socială şi politică complexă.

Alfred North Whitehead defineşte o civilizaţie mare ca fiind orice societate dedicată adevărului, frumuseţii, artei şi păcii. Iar arheologistul britanic V. Gordon Childe, vede civilizaţia în termenii dezvoltării alfabetului şi scrierii, metalurgiei, unităti standardizate de măsură, matematică, o clasă de artizani, irigaţii în agricultură, strategii de stocare şi troc a surplusului producţiei, cât şi folosirea plugului.

Scolasticii de astăzi nu sunt prea înclinaţi spre categorii atât de rigide, cei mai mulţi preferând să analizeze felul structurilor sociale prezente într-o cultură., cum ar fi: evidenţa unui sistem de clase, forme de ierarhie politică şi religioasă, care să participe la dezvoltarea socială şi spirituală a populaţiei. De asemenea, prezenţa diviziunii muncii şi a forţei de muncă, cât şi a sfătuitorilor politici (consilieri) şi a clasei conducătoare.

Cele mai cunoscute şi mai uşor de definit sunt civilizaţiile mediteraneene, asta şi datorită cantităţii masive de analize şi cercetări făcute în timp. Oswald Spengler citează doar opt civilizaţii mari în scrierile lui. Totuşi, când Arnold Toynbee a publicat cele douăsprezece volume ale cărţii Study of History (Studiul istoriei), între 1934 şi 1972, el a identificat treizeci şi cinci de civilizaţii distincte, din care a analizat complet douăzeci şi una. Din acea listă originară au mai ramas doar şase astăzi.

Încheiem cu cuvintele regelui Solomon care, însuflat de Duhul lui Dumnezeu, a vazut atât de clar, în urma cu peste trei mii de ani, mersul istoriei şi al timpului,

„Un neam trece, altul vine şi pământul rămâne veşnic în picioare” (Ecl. 1:4); „ce a fost va mai fi şi ce a s-a făcut se va mai face; nu este nimic nou sub soare. Dacă este vreun lucru despre care s-ar putea spune: Iată, ceva nou!,’ de mult lucrul acela era şi în veacurile dinaintea noastră” (1:9-10).

Iar cuvintele Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos, Cel prin care şi din care sunt toate, Creatorul şi Susţinătorul lumilor văzute şi nevăzute, încheie acest itinerar destinat să ne aducă la credinäă şi la mântuire,

„Cerul şi pamântul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece” (Mat. 24:35)
„Şi lumea şi pofta ei trece; dar cine face voia lui Dumnezeu rămâne în veac” (1 Ioan 2:17)