Notice: The called constructor method for WP_Widget in HynoTech\DropboxFolderShare\Widget is deprecated since version 4.3.0! Use
__construct()
instead. in /home/stefan/filadelfiasibiu.ro/wp-includes/functions.php on line 3924
Concluzie – Chemarea Persistentă (partea II) – Biserica Crestina Filadelfia Sibiu

Concluzie – Chemarea Persistentă (partea II)

4. Transformarea

Ceea ce am învăţat din investigarea mea în istoria acestui teatru antic al luptei şi discordiei, a fost că, din cele mai vechi timpuri, a existat o mişcare tipică, din sud, prin Levant, înspre Europa. Se poate observa cel mai uşor pe o hartă, trasând cu săgeţi care să arate foarte clar cum civilizaţiile au migrat dinspre est spre vest, peste Europa şi Africa şi peste tot în lume. Ideea lui Arnold Toynbee de ‘car al religiei’ mi se pare foarte potrivită.

Această migrare de-a lungul veacurilor descrie o dovadă vizibilă a existenţei planului şi scopului în istorie. Când o civilizaţie se ofileşte ori falimentează în realizarea chemării divine, roata religiei se mişcă, căutând un alt loc de popas.

Romanii, care au mărşăluit din Cartagina pâna in Britania, în ciuda multor rele, au construit biserici şi au încurajat misiunea şi evanghelizarea în locuri unde doar peste secole urma să apară un preot. Şi această ironie trece neobservată de mulţi şi anume că, această armată crudă, prin soldaţii care ajungeau la credinţă, mărşăluind şi cucerind teritorii, de la Marea Nordului şi pâna la Oceanul Indian, a dat misionari care au plantat sămânţa credinţei în toată lumea cunoscută, în vremuri de consolidare şi pace.

La căderea Romei, spre sfârşitul secolului V, biserica era deja înfloritoare şi a câştigat mult mai mult decât pierduse prin trecerea puterii de la Roma la Constantinopol. În mia de ani, de la invazia barbară şi pâna la căderea Bizanţului, s-a nascut o mare armată de predicatori şi învăţători, în întreaga lume. Africa a devenit un centru major al învăţăturii creştine pâna la jumătatea sec. VII, iar alte state apusene au fost încreştinate pâna în timpul invaziei otomane (Anglia, Franţa, Spania, Olanda, statele germanice, etc.)

La vremea căderii Constantinopolului (1453 AD), exista o nouă vitalitate în artă, filozofie şi ştiinţă, conducând umanitatea spre noi şi remarcabile descoperiri (Columb, Magellan, daGama, de Soto, Coronado şi Cortez, au dexschis căi nebănuite pentru pătrunderea Cuvântului lui Dumnezeu spre cele mai indepărtate locuri ale lumii). Împotriva opiniei generale că aceşti oameni erau simpli aventurieri, cautători de comori, iată ce scrie Columb în Book of Prophecies (Cartea Profeţiilor),
„Domnul a pus în mintea mea (am simţit mâna Lui asupra mea) să navighez de aici spre Indii.”
În realitate, marii exploratori şi descoperitori de ţinuturi noi, erau motivaţi nu de lăcomie sau de vanitate, ci de dorinţa de a duce Cuvântul lui Dumnezeu pâna la marginile pământului, aşa cum ni s-a poruncit de către Mântuitorul. Astfel, credinţa nouă a ajuns pe ţărmurile Lumii Noi.

Renaşterea şi Reforma, Sfântul Imperiu German, Inchiziţia Spaniolă, cât şi războaiele religioase din Europa, nu au făcut decât să ămpingă înainte mesajul credinţei, deşi în condiţii dramatice uneori; istoria a arătat însa că, cu cât erau mai ostile condiţiile, Evanghelia înainta mai repede…
Apariţia dintr-o dată a ateismului şi a altor erezii, doar au forţat pe creştini să-şi reexamineze si reafirme crezul astfel încât, de la Consiliul de la Niceea (325 AD) şi până la Westminster Confession (1647 AD) (Confesiunea de la Westminster), fiecare consiliu a reafirmat şi confirmat autoritatea centrală a Bibliei, dumnezeirea lui Isus Hristos, importanţa sacramentelor şi speranţa vieţii veşnice.

Filozofii Iluminismului şi advocaţii Umanismului nu au făcut decât sa definească un alt dumnezeu, omul care, ca orice construcţie umană, curând avea să se năruiască…

5. Urmele paşilor lui Dumnezeu

Când am parcurs această perspectivă a trecutului, o idee simplă a avut o impresie profundă asupra mea şi anume că Dumnezeu controlează naţiunile, le ridică şi le împinge înainte spre realizarea următoarei faze a creşterii şi dezvoltării istoriei; iar realizările cât şi dezamăgirile istoriei pot fi văzute ca urme ale paşilor lui Dumnezeu. De asemeni, am observat că chiar realizările şi dezamăgirile personale ale fiecarei persoane în parte, toate fac parte dintr-un plan mai mare.
Odată ce am ajuns la a ceastă concluzie însă, o întrebare se ridică imperios: mă aflu eu oare acolo unde Dumnezeul istoriei vrea să fiu? Sau sunt disponibil planurilor Lui, ori sunt încurcat în planurile mele şi în rutina zilnică?

Privind la pânza istoriei, mă surprind atât diferenţele unice dintre naţiuni şi imperii, cât şi incredibilele similarităţi dintre ele şi recurenţa ideilor şi a limbajului de-a lungul secolelor. Amărăciunea, divizarea şi neînţelegerile istoriei, toate izvorăsc din aceeaşi sursă a conflictului, care este lupta dintre suflet şi raţiune – un război între valorile şi adevărurile eterne şi vanităţile temporale ale omului.

Problema se numeşte astăzi relativism cultural, critică superioară, revizionism istoric, noua toleranţă, corectitudine politică, etc., însă va fi de scurtă durată, chiar advocaţii ‘noii ordini’ recunoscând primejdiile inerente controlului gândirii.
Este un întreg arsenal al îndoielii, vechi cât istoria însăşi, o baterie a necredinţei îndreptată împotriva forţelor cerului, cu scopul declarat de a-L scoate pe Dumnezeu din istorie…
Rezultatul nu este greu de întrezărit…

6. Sursa Adevărului

În urmă cu peste şaptezeci de ani, Carl Michalson a scris că, „Isus Hristos reprezintă tocmai paradigma care determină posibilitatea existenţei unei istorii cu semnificaţii ultime,” şi eu sunt convins că lecţiile istoriei confirmă acest fapt. Criza globală, nevoia disperată de speranţă, eliberarea de frică şi coşmaruri, cât şi de incertitudini, toate ne îndreaptă ‘balamaua istoriei,’ şi spre Sursa Adevărului care face viaţa tolerabilă şi cu semnificaţie. Dar va putea societatea de azi să fie reînnoită la timp, ca să stopeze ravagiile decăderii şi anarhiei?

Unicitatea Americii consta în faptul că populaţia a avut aici dreptul la succes cât şi la eşec fără complicitatea guvernului, o societate liberă având scopul de a-i ţine pe oameni productivi şi oneşti.
Acest lucru nu mai este adevărat astăzi, nici în America şi nicăieri în lumea fostă democratică, guvernările socialiste de stânga impunând legi după legi împotriva voinţei maselor largi.
Prin urmare, s-a ajuns la lipsa a respectului de sine, lipsa ambiţiei şi la ceea ce se numeşte ‘mâini leneşe,’ care devin ‘atelierul diavolului.’ Societatea întreagü urmează să fie aruncată în flagelul disperării, însoţit de pierderea teribilă a valorilor morale şi spirituale.

In ultimii ani ai Imperiului Roman, creştinismul înfloritor a dus la dezvoltarea conştiinţei individuale, la un simţ al responsabilitaţii cât şi al înţelegerii diferenţei dintre legile omului şi autoritatea lui Dumnezeu. Acestea erau nişte dezvoltări remarcabile în lumea ideilor şi aceste concepte noi, exprimate de Augustin şi de Părinţii Bisericii, au contribuit atât la dezvoltarea unei credinţe mature, cât şi la un simţ dominant al valorii de sine şi al integritaţii personale.
Credinţa şi dragostea creştină au influenţat mase de oameni într-un fel unic, neatins niciodată de gandirea greacă. Apelul la credinţa creştină era universal, aducând cu sine un sens nou al scopului care va ajuta societatea să treacă, chiar prin înfrângeri, spre un nivel nou al realizărilor.

Dovada? Imperiul de Răsărit, întemeiat de Constantin cel Mare pe principiile creştine, a supravieţuit Căderii Romei timp de o mie de ani…

La fel, când Europa ieşea din Veacurile Întunecate, Renaşterea însoţită de Reformă au devenit vehiculele culturale care au dus credinta lui Isus Hristos În Europa şi dincolo de ea – până la marginile pământului.

7. Culoarul timpului

Evaluarea ciclurilor şi a curentelor în istorie se nuanţeaza în mod natural în filozofie; şi discuţia despre schimbarea condiţiilor politice implică întrebări referitoare la bunăstarea psihologică şi spirituală a societăţii. Eruditul britanic Northcote Parkinson arată că este prea clar faptul că ridicarea şi căderea naţiunilor sunt mult prea regulate şi predictibile ca să nu sugereze un fel de interconexiune, o forţă conducătoare, sau un model logic care necesită gândire şi studiere. Însă suntem noi pregătiţi să acceptăm lecţiile istoriei care rezultă dintr-un astfel de studiu? Se pare că naţiunile lumii devin din ce în ce mai inerte la schimbarea în bine, lăsându-se prinse şi duse de curentul Noii Ere într-un imperiu al libertăţii fără limite al plăcerii necontrolate care distruge definitiv.

Arnold Toynbee a spus că în ultimele ore neliniştite ale marilor civilizaţii se vor ridica salvatori ai naţiunii din mulţime care, dacă sunt luaţi în seamă, pot opri declinul culturii sau chiar aduce restaurare. Fiecare este un om al momentului care atinge proeminenţa care, ori produce un miracol uimitor, ori va duce naţiunea spre haos şi umilire. Exemplele sunt numeroase de ambele părţi: Robespierree, Napoleon, Hitler, Mussolini, Hirohito pe de o parte, iar pe de alta, Idi Amin, Fidel Castro, ayatolahul Khomeini, Saddam Hussein, Ceauşescu sau Haffez El-Assad. Eroi şi despoţi se ridică să ducă la îndeplinire cauze mari şi să conducă naţiunea spre victorie sau spre dezastru. Alte două personalităţi remarcabile au salvat două naţiuni (sau chiar un continent) în istoria modernă: Winston Churchill şi Mihail Gorbaciov.

Grecia a avut doi rivali majori în perioada dinaintea decăderii, Roma, trei. Pentru America de astăzi ar putea fi Japonia şi China, cei de care depinde cel mai mult, politic şi economic, sau noua constituită Uniune Europeană.

Pentru Arnold Toynbee, categoria finală a conducerii, ultima şi cea mai bună speranţă pentru umanitate, o reprezintă „Salvatorul Întrupat într-un Om,” şi este doar un singur candidat pentru această lucrare. Cartea Apocalipsa ne spune că, într-o zi, Isus va veni să aducă pace pentru omenire, printr-o conducere înţeleaptă şi soluţii uimitoare pentru orice problemă. Înainte de aceasta însă, trebuie să vină judecata. Dar până atunci, cum vom face faţă ameninţărilor siguranţei naţionale sau globale? Cum vom aborda evidenţele declinului?

8. Chemarea la supravieţuire

Convingerea mea este că semnele timpului nu greşesc şi cheamă la acţiuni hotărâte şi urgente. Acestea nu vor fi însă duse la îndeplinire de guverne, ci noi trebuie să ne reînnoim dedicarea pentru valorile de temelie care au susţinut naţiunea şi omenirea, de la întemeierea ei şi pâna acum.
În lupta pentru supravieţuire fiecare voce contează, fiecare rugăciune este de importanţă vitală, iar implicarea personală este esenţială. In final, destinul naţiunii este hotărât de o minoritate şi anume de minoritatea celor care pot vedea mâna Creatorului în istoria umană şi cred puterea adevărului care singur eliberează. Pentru acest adevăr însă, fiecare trebuie să lupte, pentru că acum naţiunile lumii se debarasează de orice formă de absolut moral, de orice standard al autoritaţii şi de orice responsabilitate morală.

John Wesley, cel care a salvat Anglia de la o revoluţie sângeroasă tocmai prin proclamarea adevărului şi prin întoarcerea naţiunii la Dumnezeu cu pocăinţă şi dedicare pentru sfinţire, a spus că, „Dumnezeu S-a limitat pe Sine să nu facă nimic decât în răspuns la rugăciunile copiilor Sai.”
Iar John Bunyan, vizionarul din Brystol, a spus că, „Nu poţi face nimic mai bun decât să te rogi înainte de a te ruga, dar poţi face mai mult decât să te rogi, după ce te-ai rugat.” Cu alte cuvinte, dictonul benedictin, „Ora et labora!” este mai de actualitate ca oricând.

Implicarea părinţilor în educaţie, alegerea şcolii, confruntarea noilor ideologii prin memorii, luări de poziţie hotărâte, reînnoirea valorilor familiale cât şi a obiceiurilor tradiţionale sănătoase, reînnoirea şi afirmarea crezurilor religioase cu fermitate, pot ajuta la ridicarea şi reînnoirea integrităţii culturale a naţiunii.

Una din lecţiile istoriei este că nu imoralitatea este cauza declinului naţional, ci lipsa credinţei. Când oamenii îşi pierd credinţa în ei înşişi, în ţara lor şi în Dumnezeul lor, atunci alunecă în mod natural spre obiceiuri rele, care aduc corupţie şi declin moral.
România de astăzi prezintă un tablou dezolant: aproape trei milioane de români au părăsit ţara, căutând una mai bună, dar nu spiritual, ci material; educaţia este la pământ şi la fel sănătatea; biserica este preocupată mai mult de pamânturile ei decât de enoriaşii ei; politicienii îşi dau pe faţă lăcomoa, avariţia şi cinismul; generaţia tânără este într-un exod în masă spre ‘societatea de consum,’ copiii sunt omorâti cu milioanele înainte de a se naşte, sub privirile neputincioase şi vinovate ale bisericii, iar de suflet şi de eternitate nu se mai preocupă aproape nimeni…

Calamităţile care au lovit Romănia în ultimii peste treizeci de ani au dus doar la o ‘evlavie’ ca norul de dimineaţă; pe moment oamenii s-au înfricoşat, s-au temut de Dumnezeu, însă curând au uitat totul şi şi-au reluat cursul vijelios ca mai înainte… Dumnezeu vorbeşte când într-un fel, când în altul, dar omul nu ia seama…

Realitatea divină precede şi substituie toate activităţile şi planurile noastre. Nu putem scăpa de această realitate în universul creat de El, oricât am încerca, ci suntem legati de El, într-un fel sau altul, pentru eternitate. Speranţele şi visurile omenirii nu s-au schimbat peste veacuri. Şi astăzi căutam ce au căutat oamenii dintotdeauna şi suntem susceptibili la aceleaşi căi de pieire. Speranţa mea este cü, parcurgând acest studiu, mulţi să se trezească la această realitate, singura, a prezenţei lui Dumnezeu în istorie şi să actioneze în consecinţă.

Dumnezeu nu a încheiat, încă, planurile Lui nici cu America, nici cu Europa, nici cu Orientul Mijlociu sau Indepărtat şi nici cu România. Iar pentru timpul rămas, de neimaginat de scurt, soarta naţiunii pare să atârne de poporul lui Dumnezeu.

„Daca poporul Meu, peste este chemat Numele Meu, se va smeri, se va ruga şi va căuta faţa Mea şi se va abate de la căile lui rele, – îl voi asculta din ceruri, îi voi ierta păcatulşi-i voi tămădui ţara” (2 Cr. 7:14)