Concluzie – Chemarea Persistentă (partea I)

După ce am explorat paralelele dintre civilizatiile antice şi a noastră, ce concluzii putem deduce privind prospectele noastre de viitor?
Am observat că societăţile în declin parcurg un număr de schimbări critice şi suferă multe lupte emoţionale care implică crezuri şi practici de bază. Naţiunile care mor sunt lovite de fărădelege si insolvenţă economică. Am observat la fel, cum guvernele încep să prădeze cetăţenii prin reguli birocratice şi taxări excesive şi cum creşterea birocraţiei este un semn al unei societăţi dezorganizate. Educaţia falimentează, fundamentele cultural-istorice slăbesc, şi tradiţii importante sunt abandonate. In paralel cu cresterea materialismului şi e ego-centrismului, este o crestere rapidă a imoralităţii şi a pierderii respectului faţă de viaţa umană. Şi, odată cu pierderea valorilor tradiţionale, decăderea credintei creştine este un semn sigur al unei probleme majore care urmează să apară.

Când calitatea vieţii incepe dă se deterioreze şi când pacea şi ordinea n mai pot fi menţinute, naţiunile intră intr-o perioadă de auto-complacere, exploatare şi oportunism politic, care duce inevitabil la haos şi anarhie. Naţiunile astfel slăbite, cad victime barbarilor, din exterior sau din interior, şi urmeaza un fel de umilire generalp prin războaie, invazii sau pradare a valorilor nationale. Noua ordine mondială pare să aducă tocmai acest amurg al civilizaşiei moderne…
Se caută noi metode şi căi de a face faţa crizei financiare, crizei resurselor cat si crizei demografice, şi se redefinesc termeni şi noţiuni care, pâna ieri, erau clare pentru toţi de secole sau chiar milenii.
Atât Statele Unite cât şi Europa Unită trec printr-o perioadă foarte dificilă şi complicată. Se caută şi se impun tot felul de reforme antipopulare, care sp menţină această ordine economică atât de precară. Asistăm la ceea ce se numeşte acum un război cultural, adică o luptă impotriva crezurilor fundamentale şi a convingerilor morale, rezultatul fiind o polarizare periculoasăa societăţii, între Dreapta şi Stânga, care duce la pierderea clasei de miloc, Centrul.

Există o imagine mai amplă în tot acest spectru şi anume un sentiment al scopului şi al momentum-ului în scurgerea timpului. Şi iată care sunt concluziile ce se desprind:

1. Privirea înapoi
2. Planul lui Dumnezeu in istorie
3. Soluţii politice convenabile
4. Transformarea
5. Urmele paşilor lui Dumnezeu
6. Sursa Adevărului
7. Chemarea la supravieţuire

1. Privirea înapoi

Contextul şi cerinţele civilizaţiei au fost pentru prima dată descoperite de popoarele situate pe valea Niluui, cu peste şase mii de ani în urmă. Aceste triburi semitice au dezvoltat agricultura, industria, limbajul, cât şi câteva ritualuri religioase. De aici avem aşa numitele biblos, papirus uscat pentru scrieri. De asemeni, au colonizat Africa de Nord şi au dezvoltat un comerţ puternic şi de aici au avut multe de învăţat triburile lui Iacov, cultura Egiptului devenind un moment pivotal cât şi un element central în religia Iudaismului de mai târziu. Insă destinele umanitătii nu aveau să rămână izolate în Delta Nilului.

A urmat cultura Greciei, care a întrecut Egiptul, aducând cu sine, prin Alexandru Macedon, ceea ce egiptenii nici nu visaseră vreodată: bogătie, înţelepciune, artă, filozofie şi ştiinţă care au devenit lumea clasică.

Romanii erau mai cruzi, mai practici şi mai atraşi înspre viziunea bogăţiei şi gloriei. Cucerirea, pe rând, a Greciei, Feniciei, apoi Egiptul, Africa, Siria, Anatolia, răsăritul Europei şi până în nordul Bretaniei, a făcut ca Romanii să acumuleze toată cunoştinţa şi civilizaţia Egiptului şi Greciei şi să o generalizeze apoi între toate popoarele şi zonele Europei.

La fl şi poporul evreu a fost transformat din nou şi din nou, pe parcursul a patru mii de ani, pentru timpul istoric pentru care a fost predestinat de Dumnezeu. Astfel se face că în acel moment remarcabil al timpului, când Evanghelia a fost predicată pentru întâia dată în Iudea, civilizaţia era transformată definitiv. În trei ani scurţi, Isus Mesia a transformat totul şi pentru totdeauna şi, după El, nimic şi niciodată nu va mai fi la fel.
Ceea ce este cu totul nou în cazul Iudeilor însă, este faptul că fiecare devastare a lor fie de către egipteni, asirieni, babiloneini sau romani, nu a dus la ruină ci la dezvoltare, ei de fiecare dată revenind în ţara lor, împuţinaţi dar şi trasnsformaţi, niciodată pierzând statutul lor de popor ales.

2. Planul lui Dumnezeu în istorie

Cu siguranţă ca a existat un scop în istorie care trece dincolo de orice invenţie umană. Când Israelul era ridicat, era pentru împlinirea decretelor profetice, iar când era jos, chiar şi atunci se împlinea o altă fază a istoriei. Până şi în distrugerea lor de către romai şi împrăştierea lor în cele patru vânturi nu a fost un accident în istorie, ci era o afirmaţie dramatică că Dumnezeu are de realizat un plan chiar şi mai mare.

Cel mai bun mod de a vedea mesajul intervenţiei lui Dumnezeu în istoria şi destinul uman, cât si cel mai bun mod de a răspândi cuvântul despre Mesia, răscumpărătorul şi înnoitorul umanităţii, era de a trimite fiecare persoană, bărbat, femeie şi copil care s-a intâlnit cu Mântuitorul, în lume cu acest mesaj şi chiar aşa s-a întâmplat. Dumnezeu a sărat civilizaţia cu prezenţa Lui.
Iar când natiunea s-a reînfiinţat, în chip miraculos, după peste cincisprezece secole – când vremea neamurilor, în sfârsit, s-a împlinit, atunci doar s-a putut vedea că aceasta este lucrarea mâinii lui Dumnezeu. Iar astăzi putem observa pregătirea pentru urmatoarea mare etapă a planului lui Dumnezeu în istorie. Multe întâlniri şi conferinţe pentru pace în Orientul Mijlociu, multe acorduri semnate urmate de tot atâtea eşecuri, încercări de împărţire a teritoriului între evrei şi palestinieni, cedări de teritorii în schimbul păcii, mari puteri implicate la cel mai înalt nivel, toate parcă sortite eşecului, pentru ca nimeni şi niciodată pâna acum nu s-a apropiat măcar de soluţia finală. Iar aici doar soluţia finală dainuie, Dumnezeu controlând şi conducând istoria Israelului şi a natiunilor după planul hotărît mai dinainte după buna stiinţă a voii Sale.

3. Soluţii politice convenabile

Natura conflictului din Orientul Mijlociu este profundă şi iraţională dincolo de orice limite. Iar pacea nu va veni niciodată în Orientul Mijlociu decât prin harul lui Dumnezeu.

Într-o declaratie din anii 90, regele Hassan al Iordaniei a spus că Vestul nu va înţelege niciodată conflictul din Orientul Mijlociu, deoarece noi punem întotdeauna soluţiile politice convenabile înaintea dimensiunii umane. El a continuat, „întreaga regiune strigă după o abordare nouă şi pozitivă, mai hotărâta, dar tot ce primim este evaziune, amânare şi ambiguitate… Orientul Mijlociu poate deveni scânteia unei confruntări mondiale. Poate cu uşurinţă aprinde o conflagraţie internaţională violentă.”

Întrebările existenţiale pe care fiecare arab şi le pune în aceste zile sunt, „Cine sunt eu?” „De cine aparţin?” „Ce voi face în viitor?,” întrebări care au în urmă o istorie lungă şi complexă. Cel mai bun răspuns poate se află tot într-o scriere a lui Hassad, în cartea Search for Peace (Căutarea păcii), în care scrie, „o lume care nu recunoaşte moralitatea în conduita afacerilor publice, ci doar violenţa, este o lume săracă.”

Aceasta realitate şi acest adevăr trebuie ascultate şi de liderii politici de azi, în ţările în care moralitatea se scurge spre nicăieri, iar naţiunile se îndreaptă spre dezastrul final. Problemele morale întotdeauna înseamnă mai mult decăt preocupare politică. Iar puterea în sine este o justificare inadecvată atunci când sunt implicate ptobleme culturale profunde.

Notă: Celelalte concluzii desprinse (4-8) vor fi abordate în numărul următor.