Semnul 3 – Creșterea birocrației

Suntem, la sfârșit de an aproape, doar la sfârşitul primei secţiuni şi anume cea despre Decăderea Socială şi la al treilea semn al unei culturi în criză, Creşterea Birocraţiei. Argumente, motivaţii (sau lipsa lor), scuze sau explicaţii, putem aduce, ca în orice situație de altfel, dar nu o facem; ci continuăm, cu paşi mici, să mergem înainte.

La baza democraţiei stă ideea că fiecare cetăţean are, prin naştere, dreptul la auto-determinare. Liberatea individuală este văzută ca un drept dat de Însuşi Creatorul, şi de aceea inalienabil (cel puţin în culturile cu tradiţie creştină). Aceasta înseamnă în esenţă că fiecare individ are dreptul să se realizeze personal sau să falimenteze şi asta fără interferenţa sau complicitatea guvernului. Sună foarte frumos, însă este la o distanţă de fiecare în prezent, ca o Fata Morgana! Cum s-a ajuns aici?

De la statutul de gardian al libertăţii şi ordinii, al rolului de păstrător al acestora, guvernul a ajuns la redefinirea termenului de libertate individuală, paradoxal, pentru a se păstra pe sine!
Atât situaţia critică a angajaţilor în Europa, cât şi salariile mici în America, sunt cauzate de creşterea exagerată a guvernului, costurile sociale ridicate şi creşterea taxelor pentru ca acestea să poată fi susţinut. De aici, o încercare recentă a FMI şi a guvernelor europene de reducere a birocraţiei prin reducerea cu până la 25% a numărului bugetarilor, însă asta doar ca o măsură fortuită şi cauzată de criza financiară fără precedent. Costurile sunt însă enorme, căci chiar noi suntem implicaţi în problemă şi, luptând pentru noi (siguranţa unui loc de muncă, etc.) luptăm în fapt pentru guvern, chiar cel care a cauzat aceasta situaţie!
Vom analiza pe scurt câteva aspecte şi anume:

1. Creşterea guvernului
2. Taxarea fără represalii
3. Guvernul care nu poate fi controlat
4. Pierderea controlului
5. Statul atot-puternic

1. Creşterea guvernului

Guvernul se dezvoltă şi creste mai repede decât orice altă industrie şi are mai mulţi angajaţi decât tot sectorul productiv cumulat; de aici şi creşterea constantă a taxelor către stat.
Uneori, noi uităm că guvernul nu are nici un ban al său propriu; birocraţia de stat nu produce şi nu aduce nici un ban; guvernul ia din plata câştigată cu mâinile cetăţenilor şi apoi varsă aceste fonduri în troaca publică. Dar mergând în sensul acesta, se va ajunge inevitabil la situația în care guvernul (care sporeşte constant taxele) să ajungă să ia tot câştigul cetăţenilor din care, apoi, să returneze ceea ce cred birocraţii că merită aceştia.

Guvernul este extraordinar de ineficient şi oricând se implică în ceva, situaţia respectivă se înrăutăţeşte. Oridecâte ori descoperi o problemă serioasă în comunitate, poţi fi sigur că acolo este şi mâna guvernului. Când cetăţenii simt că au o problemă pe care doar guvernul o poate rezolva, din momentul imediat următor implicării guvernului, fiecare devine conştient că situaţia s-a înrăutăţit în loc să se rezolve (cum se spera). Cu alte cuvinte, cum spunea Carl Sanders, “guvernul crează o problemă, ca să rezolve o problemă si, în final, cetățenii să fie convinşi că au nevoie de guvern şi să accepte plata taxelor mereu crescânde, aceasta fiind singura alternativă…”

2. Taxarea fără represalii

Constituţia oricărei ţări este un instrument foarte fragil. Procedurile de modificare sunt extrem de greoaie şi complicate şi, cum arată Thomas Jefferson în Declaraţia de Indepndenţă, “experienţa a arătat că omenirea este mult mai dispusă să sufere răul care este suportabil, decât să-şi facă dreptate prin abolirea formelor de conducere cu care s-a obişnuit.”
Prin contrast, guvernul reuşeşte cu multă uşurinţă să modifice şi să schimbe legi în ce priveste taxarea publică, adjudecându-şi puteri nelimitate şi fără precedent. Şi, în ciuda acestei provocări imense, nimeni nu se revoltă! Şi cu ce drept şi cu ce putere guvernul cheltuieşte pentru sine peste 40% din avuţia publică? În măsura în care guvernul consumă bogăţia publică, în aceeaşi măsură va distruge libertatea oamenilor.

“Ziua elberării de taxe” se prelungeşte cu fiecare an… Dumnezeu cere 10% din venitul nostru, în timp ce, pentru achitarea taxelor pentru guvern, cineva trebuie să mucească aproape jumătate de an…
Apare astfel o formă nouă, modernă, ‘civilizată’ de exploatare a maselor, şi aceasta de către guvern şi stat. Naţiunea devine, treptat dar sigur, înrobită politic, economic şi spiritual şi suntem prinşi într-o formă oneroasă de ‘taxare fără represalii,’ pe care fondatorii naţiunii nu ar fi suportat-o niciodată.

3. Guvern care nu poate fi controlat

Oriunde guvernul a ajuns atot-puternic, consecinţele au fost dezastruoase. Egiptul Antic şi Imperiul Roman oferă precedente istorice; la fel şi întregul bloc comunist…
Aceste condiţii impuse de guvern aduc poveri enorme asupra famililor. Femeile nu mai doresc copii apoi, încet-încet, sterilitatea cuprinde toate clasele sociale. Când viaţa nu mai poate fi susţinută, viaţa însăşi se retrage… Astfel de rapoarte vin şi din partea agenţiilor care lucrează în zonele devastate de secetă din Africa. Când societăţile încep să colapseze, viaţa se stinge în pântece. Natura se răzbună…

4. Pierderea controlului

În vremea lui Diocleţian, când Imperiul Roman avea deja o mie de ani de istorie, erau mai mulţi oameni în guvern decât cei care plăteau taxe pentru ei! Tot sistemul administrativ a devenit supracentralizat şi, cum observa Russel Kirk, “atunci când centrul nu mai rezistă, creanga începe să crape.” În timp, cea mai mare parte a populaţiei au ajuns şomeri, ‘un proletariat intern,’ cum l-a descris Arnold Toynbee. Aceşti oameni plini de amărăciune au devenit revoluţionari geloşi şi au contribuit la distrugerea imperiului din interior. Pentru a ţine masele sub control, în oraşele mari ale fiecărei provincii consulii au început să le mituiască, oferind în pieţele mari pâine şi circuri; ceea ce a dterminat o supra-aglomerare a ghetourilor capitalei imperiului. Scopul acestor ‘mite’ era să menţină masele distrate şi preocupate. În timpul lui Diocleţian acestea au devenit o necesitate, astfel încât, la spectacolele sângeroase şi extravagante, mulţimea avea acces liber, scopul final fiind să păstreze ordinea subţire a statului. Dar chiar aceste manifestări arătau spre ‘ieftinirea’ vieţii umane şi spre o moralitate dubioasă, semne că nici națiunea nu va mai avea mult de trăit…

În mod natural, populaţia a început să scadă, la fel taxele strânse, iar membrii supravieţuitori ai claselor bogate au început să fie taxaţi exorbitant, pentru a susţine financiar guvernul imperial. Aceasta a dus la convulsii sociale, disensiuni şi violenţe între toate clasele şi rasele din imperiu. Ura toturor contra tuturor a cuprins ca un foc întreaga societate; la fel suspiciunea şi intoleranţa, cum adăuga Russel Kirk.
Nu e mare surprizză deci faptul că, în acest mediu, atunci când imperiul s-a prăbuşit sub Goți, mulţi romani au considerat asta o binecuvântare…

5. Statul atot-puternic

Din aceste exemple se poate vedea clar că o creştere neprevăzută a guvernului, însoţită de exploatarea cetăţenilor prin reguli şi taxări excesive, va distruge iniţiativa muncii şi va contribui la declinul industriei şi al productivităţii. In The Old Order and the French Revolutuon (Vechea Ordine şi Revoluţia Franeză), Alexis de Tocqueville spune că, “devierea spre centralizarea guvernului este chiar esenţa despotismului.”

Pe măsură ce guvernul creşte, scade autoritatea socială. Măsurile guvernului penalizează inividul, scopul legii fiind distorsionat, nemaiapărând ordinea morală şi binele comun, ci puterea statului şi a birocraţilor. Robert Nisbet spune că, “în timp ce sângele goneşte spre cap, extremităţile locale şi regionale rămân anemice.” Guvernul creşte şi devine un fel de imagine a Leviatanului, cum îl descrie Thomas Hobbes în renumita lui carte, ca masă impersonală a omenirii, aflată sub un guvern autocratic, lăsată fără rădăcini şi alienată în lume. Şi acest întreg scenariu colapsează, iar valorile dispar, chiar din cauza faptului că guvernul s-a înălţat la stadiul în care a devenit singura autoritate predominantă în societate – dumnezeul ei, un dumnezeu fals, un idol al puterii lumeşti – şi se aşează acolo unde trebuie să fie doar autoritatea divină.

În acest întuneric politic, economic, social şi spiritual, totuşi mai există sperantă; mai există lucruri bune care se pot întâmpla. O schimbare pozitivă cât şi o cinstire a tradiţiior creştine onorate ale timpului – chiar acestea ar fi şansa prin care s-ar putea ţine în mână (sub control) asediul ideologiei şi corupţiei în societate. Bătălia nu e încheiată; dar timpul este scurt. Cât mai trebuie să aşteptăm până când ne vom implica?

“Dacă poporul Meu, peste care este chemat Numele Meu, se va smeri, se va ruga, se va abate de la căile lui rele şi va căuta Fața Mea, îl voi asculta din ceruri, îi voi ierta fărădelegea şi-i voi tămădui ţara” (2 Cr. 7:14).