Semnul 4 – Declinul educației (partea II)

5. Naţionalizarea educaţiei

În climatul actual, părinţii care rezistă pe tărâmul moral sunt numiţi, din ce în ce mai frecvent, cenzori şi extremişti, în timp ce activiştii de aripă stangă şi reformatorii sociali sunt văzuţi şi acceptaţi ca suporteri şi prieteni. Organizaţii şi misiuni care luptă pentru valorile morale sunt văzute ca destructive, în timp ce altele, cele care proclamă noile valori şi standarde, în special cele ale minorităţilor de orice fel, devin susţinătoare.

Preşedintele organizaţiei Citizens for Excellence in Education (Cetăţenii Excelenţei în Educaţie) (dezvoltarea modului de gândire) arată că, “peste 50% din ţelurile educaţiei moderne nu au de a face cu nivelul academic, ci dimpotrivă, cu politicul şi socialul, în opoziţie cu valorile tradiţionale Iudeo-Creştine.“

6. Abordarea pragmatică

Pentru aproape jumătate de secol, ideologia comunistă a acuzat religia ca fiind sursa tuturor relelor, afirmând noile valori ale democraţiei socialiste, dialectic-materialiste în esenţă. Fiind obligatorie, a devenit o unealtă esenţială a îndoctrinării sociale. Aceasta avea câteva scopuri precise, printre care formarea unei conştiinţe revoluţionare, a unei concepţii noi despre lume şi viaţă, abolirea religiei şi a valorilor creştine, văzute ca find opiul societăţii şi, în final, formarea omului nou, după chipul şi asemănarea noii ideologii. În educaţie, ca şi peste tot, se afirmă rolul politicului dominant şi anume că politicul determină economicul şi socialul.

După ’89 lucrurile nu s-au schimbat prea mult, vechile programe de învăţământ amestecându-se cu elemente noi, aduse de o ideologie nouă, însă tot materialistă în esenţă şi anume, capitalismul. Deosebirea constă, teoretic cel putin, în rolul dominant al economicului asupra politicului, esența noii ordini fiind economia de piaţă. Avem de a face astfel în primul caz cu o ideologie materialistă care impune sistemul de educaţie, iar în al doilea cu un materialism ideologic, care impune şi el un sistem de educaţie bazat, în primul rând, pe profitul imediat, chiar dacă este în detrimentul binelui generaţiei viitoare, pentru care nu mai există baza academică.

Este de ajuns să vedem cât de dificilă (dacă nu chiar imposibilă) este introducerea Creaţionismului în sistemul naţional de educaţie deşi, culmea contradicţiei, religia este impusă în multe locuri ca disciplină de studiu; ce religie, ramâne de văzut, fiindcă şi aceasta trebuie să deservească aceleaşi scopuri materialiste.

7. Numerele nu mint

Câteva aspecte pentru meditație:

rata ameţitoare a avorturilor
creşterea alarmantă a naşterilor ilegitime
creşterea sarcinilor în rândul fetelor necăsătorite (în special adolescente)
răspândirea bolilor cu transmitere sexuală
creşterea exponenţială a ratei divorţurilor
creşterea violenţei in şcoli
pierderea standardelor morale şi a sistemelor de referintă, etc.

Toate cele de mai sus (şi multe altele) sunt cauzate atât de abordarea pragmatică cât şi de naţionalizarea educaţiei, ambele direcţii renunţând la factorii esenţiali ai echilibrului moral şi social.
Interesant de văzut că cei care au introdus acest sistem şi îl susţin legal nu îşi trimit proprii copii în sistemul naţional de stat (public), ci în cel privat. Regizorii de la Hollywood care au umplut lumea de violenţă şi imoralitate, prin producţii SF şi horrors, nu îşi lasă proprii copii să vizioneze propriile lor producţii. Ceva este putred în Danemarca…

8. Relativitatea culturală

O nouă viziune asupra societăţii, cât şi o politică ideologică radicală îndoctrinează tot mai mult tânăra generaţie a acestei naţiuni. După aceste teorii nu mai există absolute şi toate valorile au aceeaşi importanţă. Noua toleranţă face ca pentru această generaţie depersonalizată să însemne mai mult Madonna, Ice-T şi 2 Live Crew, decât Bach, Beethoven sau Brahms…

Nu se mai studiază istoria sau filozofia, iar respectul pentru diversitate şi multiculturalism le spune că au o mulţime de drepturi şi puţine responsabilităţi.
Nu mai există cauze pentru care să lupte, nici adevăruri mari şi nobile pentru care cineva ar fi gata să moară. Foarte mulţi şi-au pierdut conştienţa trecutului şi, poate, şi a viitorului…
Colapsul sistemului educaţional şi al standardelor morale reprezintă încă o expresie a unei societăţi întoarse asupra ei înseşi – o naţiune în pericol să se prăbuşească.
Credinţa creştină şi ordinea morală au fost înlocuite de o altă credinţă, cultura terapeutică,
înrădăcinată în religia şi teologia umanistă; şi asta, cum ar zice Nitsche, pentru a umple vacuumul creat chiar de noi!

Preşedintele Theodore Roosevelt arăta că lucrurile care vor distruge America sunt, “prosperitatea cu orice preţ, pace cu orice preţ, siguranţa înaintea datoriei, iubirea unei vieţi uşoare, şi teoria îmbogăţirii rapide.“

9. Dezastrul relativ

Să nu ne înşelăm, atunci când relativismul devine ortodoxia dominantă a unei culturi, caracterul oamenilor se va vesteji sau va muri. Atât individul cât şi societatea în întregime vor fi reduse la egoism şi expeditivitate. Pragmatismul devine un nou mod de viaţă, iar căderea moralităţii nu va mai putea restrânge răul.
Binele şi răul nu sunt niciodată relative; adevăratul şi falsul nu sunt niciodată arbitrare.
Albert Einstein arăta că, “problema reală este in inimile si minţile oamenilor. Nu este o problemă de fizică ci una de etică. Este mai uşor să denaturezi plutoniumul decât spiritul rău al omului.“

10. Spiritul neoclasic

Gânditori şi filozofi ai Renaşterii au pus în discuţie totul, viaţa şi moartea, omul şi natura, ştiinta şi Dumnezeu. Urmaşii lor au continuat acest demers fără întoarcere şi au ajuns la concluzia lui logică, şi anume că omul este creaţia Naturii! Aceasta nu mai necesită un alt agent sau forță morală. În cel mai bun caz, Dumnezeu a fost reprezentat greşit; în cel mai rău, poate ca El nici nu există…

In Franţa, Rene Descartes a ajuns la dictonul, “Dubito ergo cogito; cogito ergo sum; sum Deus est“ (“Mă îndoiesc, deci cuget; cuget, deci exist; exist, deci Dumnezeu există“), dicton care a dominat două secole de gândire.
În Anglia, John Locke a încercat să unească descoperirile noii ştiinte cu tradiţia creştină, însă metodologia lui l-a dus inevitabil spre un scepticism religios profund.

11. Cultul Raţiunii

Descoperirile ştiinţei păreau să arate că toată realitatea poate fi descrisă de evidenţe empirice, de principii matematice sau de ecuaţii fizice. Concluzia logică va fi discreditarea totală a funcţiilor superioare ale pătrunderii psihologice, ale intuiţiei şi inspiraţiei. Aceasta însă resprezintă un obstacol major în calea artei şi poeziei, punând raţiunea deasupra imaginaţiei. A existat însă un efect secundar pe care nici reformatorii nu l-au anticipat. Încercarea de a scăpa de primejdiile fanatismului vor duce în final la o nouă formă de fanatism şi o nouă
amenințare asupra societăţii – Cultul Raţiunii – care va domina perioada Iluministă şi cea de de după.

Pentru Locke mintea la naştere este o ca o tablă goală (tabula rasa) pe care se vor scrie toate experienţele vieții; acestea vor determina caracterul persoanei. Rezultă că în dezvoltarea gândirii şi ideilor, mediul este mai important decât ereditatea. Pentru el singura realitate este cea care poate fi percepută de simţuri.

Russeau pune liberatea şi autodeterminarea deasupra standardelor tradiţionale; libertatea naturală domină virtutea austeră. El apelează la spiritul de rebeliune arătând că numai prin represiune omul poate renunţa la impulsul natural.

Jeremy Bentham si John Stuart Mill au popularizat noţiunea de, “fericirea cea mai mare pentru numărul cel mai mare“, iar Allan Bloom conchide că, “aceasta este cheia semnificației iluminării“.

12. Sursa Adevărului

În inima acestui război secular se află dezacordul asupra sursei adevărului; şi acest fapt nu este nicăieri mai vizibil decât în poziţiile şi preceptele dogmatice ale sistemului educaţional. Cei ce subscriu la agenda liberală vor considera moralitatea şi spritualitatea ca piedici în calea intereselor lor politice. Dar lecţia istoriei este că nici o societate nu poate exista fără ele. Fără un cod fundamental al moralităţii, legea nu are semnificaţie.

Francis Keppel a spus odată, “Educaţia este prea importantă să fie lăsată pe seama educatorilor.“ Aceasta inseamnă că ceea ce se întamplă în clasă modelează caracterul şi valorile generaţiei următoare. Câtă vreme agenda social-liberală stabileşte standardul, ne putem da seama cu siguranță că războiul cultural este pierdut. Această filozofie lasă sufletul gol şi generaţia tânără este lăsată în haos moral şi spiritual. Nu există un domeniu mai vital în care să fim implicaţi, decât educarea copiilor noştri. Istoria confirmă că nu ne putem permite să eşuăm aici. A ignora decăderea şi a neglija asediul spritual şi trândăvia educaţiei publice de astăzi, va conduce la moartea naţiunii.