Semnul 6 – Lipsa de respect pentru tradiție (partea II)

8. Ce este mai bun şi mai strălucitor?

Filozofii francezi aveau un standard dublu al dreptăţii: cea proprie şi a celorlalţi. Mişcarea Hippie, Panterele Negre, Studenţii Comunişti pentru o Societate Democratică s.a., aveau viziuni şi mai ciudate ale dreptăţii, ca de exemplu, ‘Eliberaţi toţi prizonierii!,’ încercând nu să îmbunătăţească sistemul, ci să-l distrugă în întregime, întorcându-se spre o spiritualitate mistică şi primitivă. Această mişcare presupunea distrugerea totală a oricărui obicei cultural sau practică comună ‘moralităţii clasei de mijloc.’ În final, scopul era distrugerea virtuţii creştine şi aducerea unui păgânism nou şi exotic în contemporaneitate, prin mijloace cum ar fi flirtarea cu Hinduismul, Budismul şi religia Zen, prin grupurile rock din anii ’60, cum ar fi Beatles şi Rolling Stones.
Acest deceniu frământat al anilor ’60 din America (dar şi în Europa), a fost comparat cu ‘o revoluţie Copernicană!,’ deşi mişcării îi lipsea ştiinta, şi cu toate acestea, a schimbat modul de a vedea şi înţelege lumea.

Dacă universităţile americane, care atrag pe cei mai buni şi mai străluciţi, au încercat să producă noua intelectualitate, cum a contribuit atunci cultura anilor ’60 la calitatea vieţii intelectuale a Americii din campusurile universitare?
Deşi acceptă că, “critica este motorul democraţiei,” Jean-Francois Revel recunoaște că rebelii din 1968 treceau mult dincolo de critică, fiind înarmaţi cu, “o ideologie a distrugerii şi urii, ţintind chiar la existența societăţii democratice.” Efectele acestei mişcări considerate de unii ‘nobile şi naive,’ dar care nu era nici nobilă şi nici naivă, au afectat decisiv haosul prezent al ‘drepturilor individuale’ şi al ‘egalităţii sociale,’ izvorâte din logica torturată a Iluminismului.

Dezintegrarea naţiunii începe prin lupte interne dintre grupuri diferite. Secularismul împotriva religiei, tradiţionalismul împotriva inovaţionismului, progresiştii împotriva reacţionarilor. Astfel de conflicte sunt înregistrate de istorie în cazul Sumerienilor, Babilonienilor, Egiptenilor, Grecilor şi Romanilor. Polarizarea intensă socială şi politică duce întâi la confruntarea verbală, şi apoi la război deschis. Iluminismul francez a operat după aceeaşi dinamică cu războaiele civile englezeşti sau americane. Dezacordurile asupra valorilor culturale fundamentale degenerează rapid în conflict armat. În cartea sa, A Study of History (Un studiu al istoriei), Arnold Toynbee considera că la jumătatea secolului al XX-lea, datorită dezastrului celor două Războaie Mondiale, omenirea s-a întorst spre ultimele stadii ale dezintegrării…

9. Căutarea transcendentului

Tot ce am observat până acum se bazează pe patologia ideii că oricât de departe mergi, rădăcinile sunt mai adânci. In 1960 apărea un ‘proletariat’ al copiilor bogaţi şi răsfăţaţi, identificaţi acum ca Miscarea Hippie. In sec. al XIX-lea apărea o succesiune de reformatori liberali (Fabiani, socialişti, romantici şi materialişti), toţi în căutarea eliberării de sub limitele politice, sociale, sexuale şi artistice, în căutarea ‘sublimului.’ In sec. al XVIII-lea au fost filozofii francezi în căutarea ‘iluminării.’ In sec. al XVII-lea a fost Raţionalismul şi Metoda ştiinţifică, care au permis omului să străpungă cu privirea cuantumul universului. Mai înainte, în timpul Renaşterii, a fost naşterea unui umanism nou, care căuta să descopere în om geniul şi divinitatea. Iar în imperiile şi în lumea mediteraneană, incluzând Egiptul, Grecia şi Roma, au fost căutarea ordinii şi echilibrului, reflectate în armonia omului cu natura. Dar rădăcinile merg şi mai adânc…

Este căutarea realităţii ultime, şi cred că totul se întoarce înapoi la tema de bază. Omul s-a angajat într-o aventură veche cât istoria în căutarea părții care lipseşte din el. Noi nu putem fi satisfăcuţi până când nu se produce o reconciliere între ceea ce posedăm acum şi ceea fără de care cu greu am putea trăi. Ceea ce lipseşte ar fi, după Christopher Dawson, “armonia dintre realitatea pe care o cunoaştem şi adevărul mai inalt pe care îl căutăm.”

Căutarea după o prezenţă divină este naturală şi inevitabilă; însă toate modurile de căutare amintite sfârşesc în dezamăgire. Augustin de Hippo spunea că, “Dumnezeu este cu adevărat mai mult imaginat decât exprimat, dar El există mai mult adevărat decât exprimat.” Ni-L imaginăm pe Dumnezeu pentru că avem nevoie de El. Dar Dumnezeu este mult mai mare decât imaginaţia noastră şi, în mod cert, decât nevoia noastră.

Apostolul Pavel, vorbind despre speranţa învierii şi a eliberării trupului prezent limitat, trece dincolo de realitatea prezentă arătând că ceea ce este doar temporal sau doar fizic, nu reprezintă adevăratul domeniu al sufletului (Rom. 8:21, 23). Găsim împlinirea a ceea ce lipseşte din noi în domeniul fizic doar prin credinţa religioasă; ceea ce înseamnă că realitatea noastră este completă doar în Hristos.

10. Legătura comună

Societatea modernă a dat o importanţă şi atenţie mărită individualităţii şi libertăţii de expresie, ceea ce a pus în pericol întreaga cultură. Am devenit toleranţi ai valorilor care sunt inamici ai sănătaţii şi familiei şi, pe termen lung, chiar ai întregii societăţi. Am permis şi chiar am încurajat escaladarea fărădelegii, cât şi o apărare deschisă a ceea ce e primejdios şi auto-destructiv. Ar trebui, totuşi, să ne amintim că, din perspectiva teologică, fărădelegea reprezintă chiar esenţa păcatului.

Învăţatul american Robert M. Hutchins a spus cândva că o comunicare efectivă în epoca noastră necesită mult mai mult decât telefoane, computere şi radio pe unde scurte. Ceea ce face comunicarea posibilă este, “o inţelegere comună, o tradiţie comună, idei comune şi idealuri comune.”

Ca naţiune, trebuie să ne concentrăm asupra crezurilor şi valorilor pe care le avem în comun şi să ţinem ferm la ceea ce ne uneşte. Şi ca indivizi, trebuie să ne găsim confortul şi siguranţa în acea legătură dinamică cu eternul care ne uneşte cu Sursa Ultimă (Prima Causa) a semnificaţiei şi adevărului, Isus Hristos.