Notice: The called constructor method for WP_Widget in HynoTech\DropboxFolderShare\Widget is deprecated since version 4.3.0! Use
__construct()
instead. in /home/stefan/filadelfiasibiu.ro/wp-includes/functions.php on line 3916
Semnul 6 – Lipsa de respect pentru tradiție (partea I) – Biserica Crestina Filadelfia Sibiu

Semnul 6 – Lipsa de respect pentru tradiție (partea I)

Perioada de timp care a marcat transformarea societăţii de la ultimele ceasuri ale Romei şi până la naşterea societăţii moderne se caracterizează de ceea ce se numeşte o revoluţie a gândirii. Peste tot pe unde a prevalat Legea Romană, lumea a ajuns să înţeleagă semnificaţia unităţii, iar viziunea prospectelor civilizaţiei a fost dobândită chiar şi de cele mai îndepărtate culturi.

De-a lungul a peste o mie de ani, trecând prin Renaştere, Reformă, Sfântul Imperiu German şi Era Credinţei, care a ieşit la iveală din Evul Mediu, o singura concepţie despre om a prevalat, iar aceasta a fost dată de gândirea grecească, întărită de virtutea romană şi înălţată de valorile creştine. În sfârşit s-a pus o temelie pe care se putea zidi lumea modernă. Insă,, la intâlnirea cu Iluminismul s-a produs o transformare dramatică, din care societatea nu şi-a mai revenit niciodată.

1. Transformarea inimii

Renaşterea a trezit multe idei noi despre natură, societate şi demnitatea umană; de asemenea, ştiinţa, arta şi filozofia au luat avânt.

Iluminismul, care a apărut mai târziu, era în esenţă o respingere a valorilor tradiţionale şi o tendinţă de a îndepărta restricţiile impuse de teologia tradiţională. În ciuda euforiei intelectuale proaspăt trezite însă, aceste idei noi nu au adus nici pacea şi nici fericirea popoarelor. În încercarea de eliberare de sub monarhie, corupţie şi asuprire, revoluţiile din Europa au îndepărtat şi siguranţa dată de crezuri şi tradiţii culturale şi istorice.

2. Sfârşitul Monarhiei

Asedierea şi căderea Bastiliei, în 14 iulie 1789, a reprezentat începutul Revoluţiei Franceze, urmat la scurt timp de Declaraţia drepturilor omului şi ale cetăţeanului, care garanta libertatea gândirii, a cuvântului şi a religiei. De acum înainte, autoritatea în Franţa nu va mai aparţine regelui ci ‘voinţei poporului.’ Noua Constituţie a desfiinţat toate privilegiile şi proprietăţile, cerând chiar clericilor supunere nu faţă de Dumnezeu, ci faţă de Constituţia Civilă. Tulburările sociale care au urmat în următorii ani au dus în final la căderea definitivă a monarhiei prin execuția regelui Ludovic al XVI-lea cât şi a reginei Maria Antoaneta, în 1793. De aici înainte, Revoluţia a înaintat pe o cale radicală şi sângeroasă.

3. Regimul terorii

Robespierre, ales conducător al Comitetului Siguranţei Publice, a dizolvat Constituţia şi a impus în schimb teroarea dictaturii Revoluţiei, în care mii de francezi din toate clasele şi-au găsit sfârşitul. Şi cum Revoluţia îşi mănâncă copiii, însuşi Robespierre a fost executat pentru trădare, Revoluţia scăpând de sub orice control.

A urmat Directoratul, între 1795 si 1799, răsturnat de Napoleon Bonaparte, care l-a înlocuit cu Consulatul, ceea ce a adus mult-necesara stabilitate a naţiunii, însă pentru următorii cincisprezece ani nu a fost pace. Campaniile victorioase ale lui Napoleon au fost stopate întâi la Moscova, în geroasa iarnă a lui 1812 şi apoi, definitiv, la Waterloo, în 1815, urmate de exilarea şi moartea lui Napoleon în 1821, în insula Sfânta Elena din Atlanticul de Sud. Vechea ordine a Franţei, ancien regime, a fost distrusă complet.

A urmat abolirea feudalismului şi proclamarea egalitarismului, însă această nouă stare de anarhie generală a distrus bogăţia naţiunii şi a produs stricăciuni ce nu au mai putut fi remediate. Decenii la rând economia a stagnat, ţara fiind în mâna ţăranilor iliteraţi ori a birocraţilor inferiori.

4. Simbolism contra substanţă

În ultimă analiză, realizările Revoluţiei Franceze au fost mai degrabă simbolice decât de succes, căci până în secolul al XX-lea naţiunea s-a smucit violent între diferite iniţiative şi forme legislative, între liberalism şi conservatorism, uneori chiar în cadrul aceleiaşi decade. Franţa încă plăteşte astăzi preţul datorat tiraniei care a venit în numele unor eroi ca Rousseau, Voltaire, Diderot, d’Alambert, Montesquieu, Beaumarchais şi precursorii lor englezi. Filozofia era una, iar înţelegerea şi aplicarea ei era cu totul altceva…. Ordinea s-a pierdut într-o explozie de patimi şi nemulţumiri, iar speranţa păcii a dispărut total. Karl Barth spunea că secolul al XVIII-lea a fost locul de naştere a Omului Absolut, bazat pe propria umanitate naturală, stăpân pe soartă şi căpitan peste suflet… În realitate însă avem de a face cu un individ alienat, pierdut în propria izolare şi în nebunia auto-indusă. Omul a devenit mai degrabă Dezastrul Absolut decât Omul Absolut.

5. Descompunerea realităţii

A doua jumătate a secolului al XX-lea a fost dominată de academicieni şi filozofi care ne spuneau mereu că viaţa este, în esenţa ei, fără sens şi fără scop. Ar rămâne doar ştiinţa ca singur standard pe care să ne putem sprijini, însă aceasta este rece si fără inimă. În plus, secularizarea modernă accentuată a lăsat majoritatea oamenilor fără sursele tradiţionale ale credinţei, speranţei şi virtuţii de care depindeau părinţii lor. Lipsa absolutelor şi a standardelor morale, valori care izvorau din credinţa în Dumnezeu, lasă viaţa fără sens şi totul devine relativ şi arbitrar.

Relativismul şi toleranţa prezente resping orice normă morală şi o numesc totalitarianism, absolutism şi chiar fascism. Revine astfel zona obscură a irealităţii şi iraţionalului. Dacă binele si răul nu mai au nici o semnificaţie, atunci ne întrebăm, “Cum ar trebui totuşi, să trăim?” Oricum, ar răspunde aceşti ambasadori ai noii ideologii şi liberali, dar numai prin credinţa în Dumnezeu, nu!
Ei recunosc că nu au o teorie ştiinţifică despre viață şi om, însă tot ei susţin că “creaţionismul este inacceptabil!” Şi aceasta ne aşează exact în ultima perioadă istorică a umaniăţii şi anume, apostazia, lepădarea de Creator şi de credinţă. Şi se merge până acolo încât, un savant ca Stephen
Hawkin, să înainteze ideea unui sfârşit iminent al lumii în 2012, dar nu cel prezis de Dumnezeu şi de Biblie, ci unul evoluţionist, umanist: omul va redeveni maimuţă! Şi singura speranţă pentru omenire ca să suprevieţuiască, în următorii cincizeci de ani, o reprezintă colonizarea spatiului cosmic!

Când principiile înrădăcinate odată ale formei şi ale judecăţii morale sunt îndepărtate, rămâne doar plaga ignoranţei şi a urâţeniei care ne invadează urechile şi ochii zilnic; societatea modernă şi acest întreg câmp de studio devine, după criticul şi scolasticul Rene Wellek, un nou Turn Babel…

6. Idei noi pentru vechi

Civilizaţia se confruntă cu cea mai severă criză a autoritaţii culturale din istoria modernă, iar liderii intelectuali şi formatorii de opinii insistă să ne spună că comunicarea a devenit partinică, iraţională şi lipsită de sens. Această ideologie aducătoare de haos şi confuzie riscă să arunce întreaga civilizaţie înapoi în starea nihilistă a auto-distrugerii şi fărădelegii, cu alte cuvinte, înapoi la barbarism.

Profesorul si teoreticianul social Allan Bloom admite că ,

tendinţa academicienilor de a se debarasa de două mii de ani de învăţare, codificată în marile opere ale civilizaţiei Occidentale, este un adevărat act de sinucidere. Condiţia pentru America să supravieţuiască, dar şi pentru orice altă civilizaţie, este să recunoască şi să cinstească tradiţiile şi moştenirea din fiecare domeniu al vieţii.

7. Religia umanităţii

Din rădăcinile ofilite ale Umanismului au crescut pe rând Existenţialismul, Nihilismul, Anarhismul, Socialismul, Descompunerea (Deconstrucţia) şi poate chiar Consumerismul fără minte al zilelor noastre. ‘Religia umanităţii’ a adus cu sine o cultură egoistă, antisocială şi detaşată de sursele tradiţionale ale semnificaţiei. Şi a lăsat posterităţii o viziune nouă asupra umanităţii, bazată pe evidenţele nesigure, iluzii superficiale, patimi nenaturale şi o imensă înşelare ideologică. Şi noi suntem progeniturile lor, din punct de vedere fizic cât si metafizic, şi de aceea trebuie să decidem ce vom face cu moştenirea noastră.

În America, cultura anilor ’60 a imitat, fără precedent în istorie, perioada Iluminismului Francez. Scopul copiilor anilor ’60 era de a lua cu asalt valorile tradiţionale ale inimii şi sufletului culturii.
Scopul lor declarat era răsturnarea naţiunii, iar limbajul lor, comportamentul, înfăţişarea, cât şi mirosurile, au fost doar primele eforturi de intimidare. Nu se întâmplă oare asta chiar acum în ţările şi culturile Europei de Răsărit? Ori chiar la scara întregii Uniuni Europene, care îndepărtează, uşor dar sigur, graniţele fizice, dar şi cele culturale, artistice, religioase, conducând spre un hibrid universal sinistru?!

(va urma)